Andrei Vochin, comparație fabuloasă după plecarea lui Alexandru Mitriță în China: „Craiova, ‘Piticul’ Paris”

Vara care a căzut ieri peste Oltenia fotbalistică le-a adus suporterilor alb-albaștri o nădușeală rece. Alexandru Mitriță pleacă din nou. Nu spre MLS, nu spre Serie A, ci în China, pentru două milioane de dolari — o sumă decentă, dar nici pe departe echivalentul a ceea ce înseamnă el pentru Craiova. Nu e vorba de bani aici. Nici măcar de fotbal. E vorba de atașament, de identitate, de poveste.

Craiova, ”Piticul” Paris

Pentru mulți dintre suporterii Universității Craiova, ”Piticul” nu a fost doar liderul echipei. Nu a fost principalul ei marcator și furnizor de pase decisive, nu a fost doar un excelent fotbalist.

A fost băiatul acela mic, cu șortul larg și șireturile dezlegate, care scutura tribunele cu fiecare dribling. A fost bucuria pură într-un campionat dominat de cinism. A fost acel „ceva” ce nu poate fi tradus în statistici, ci doar simțit în piept, când echipa avea mingea și stadionul răsuna în cor: „Mitriță!, Mitriță!”

59 de goluri și pase de gol a livrat Mitriță în 81 de meciuri jucate în ultimii doi ani pentru Universitatea Craiova

Însă, alături de emoția care gâdilă, vine realitatea enervantă și abrazivă. Cu Mitriță pe teren, Craiova a avut momente superbe, dar n-a ridicat niciun trofeu important în acești ultimi doi ani ai revenirii lui Alex acasă.

A fost aproape, a fost spectaculoasă, dar niciodată decisivă. A semănat magie, dar nu a cules glorie. Olteniei îi e dureros să recunoască, însă poate că tocmai în această contradicție se ascunde adevărul: uneori, talentul pur nu e de ajuns.

• 1 singur trofeu are Mitriță în toată cariera lui de seniori: Cupa României cu U Craiova în sezonul 2017-2018

Cam aceeași poveste, spusă cu alte nume, s-a scris și la Paris.

Când PSG i-a avut pe Neymar, pe Messi și pe Mbappé, lumea credea că trofeul Champions League este o simplă formalitate. Cum să nu câștigi cu trei dintre cei mai buni jucători ai lumii, pe același teren? Cum să nu strălucești când ai galaxia în ghete?

Și totuși, Parisul nu a cucerit Europa. Cu ei pe teren, PSG a fost uneori spectaculoasă, dar adesea fragilă. O trupă de staruri, nu neapărat o echipă. Meciurile mari cereau caractere mari, unitate, sacrificiu. Iar vedetele, oricât de geniale, nu au reușit să creeze acel „ceva” care transformă o echipă bună într-o campioană adevărată.

La fel și Craiova.

Cu Mitriță pe gazon, echipa a avut clipe magice — goluri de povestit nepoților, victorii de prizat până la epuizare. Dar trofeele, adevărata măsură a succesului, au rămas în vitrinele altora. Iar acum, plecarea lui ne obligă să ne întrebăm: de ce?

Poate pentru că fotbalul, la fel ca viața, e despre echilibru. Despre echipă, nu despre individualități. Despre sacrificiu, nu doar despre spectacol. Craiova a avut un artist, dar poate că i-a lipsit orchestra. A avut sclipiri, dar poate nu și forța de a învinge în momentele cheie.

Mitriță pleacă. Și doare. Dar în această durere, poate vine și o lecție: idolii vin și pleacă, dar spiritul rămâne. Craiova nu este un jucător, oricât de bun ar fi. Este o stare, o luptă, o speranță continuă.

Și poate, așa cum PSG a reconstruit din temelii, cu jucători tineri și idei clare, până a ajuns nu doar să pună mâna pe ”urecheata” cea mare, ci să și intre în istoria Champions League prin cea mai categorică finală adjudecată, și Craiova trebuie să se uite în oglindă și să-se întrebe cine mai este fără un superstar?

Răspunsul nu e ușor, dar poate fi începutul unei noi epoci.

Și poate, într-o zi, cu un lot unit și un spirit curat, Craiova va ridica trofeul acela mult visat. Și atunci, în tribune, se va auzi din nou numele lui Mitriță. Pentru că eroii adevărați nu se uită niciodată.

Ei devin parte din legendă. Iar Craiova, cu toate rănile și speranțele ei, va merge mai departe. Cu sau fără Mitriță. Dar niciodată fără inimă.