Andrei Vochin l-a demascat după Universitatea Craiova – Dinamo 2-2: „Provocatorul domn Armstrong”

Când spui Armstrong, te gândești la două figuri emblematice: Louis, cu trompeta lui care făcea lumea să pară minunată, și Neil, astronautul care a pășit pe Lună și a schimbat istoria.

„N-a văzut nici galben. Misiune îndeplinită”

Acum avem și noi un Armstrong. Danny Armstrong. Joacă la Dinamo și, chiar dacă n-a cucerit vreo galaxie și nici nu ne-a cântat ceva memorabil, a reușit să cucerească o altă zonă: nervii adversarilor.

Venit de câteva luni în România, „Armstrong-ul din Ștefan cel Mare” a dat deja 4 goluri și un assist, remarcabil pentru un debutant, dar se face cunoscut pentru ceva mult mai eficient: provocarea. Fină, insistentă, uneori perfidă. Nu iese în evidență prin joc, ci prin efect. Creează ocazii, dar și eliminări.

Etapa trecută, în Dinamo – Farul, Cristi Ganea n-a fost primul pe listă, ci primul vizibil. Nu, el nu a ripostat, lovindu-l pe Armstrong. Din contră – a fost lovit. Ba chiar rănit. Dar s-a abținut. Cu greu. Pentru că Armstrong știe exact cât să împingă limita. Cât să enerveze fără să sară în aer. Cât să provoace fără să încalce flagrant regulile.

Aseară a urmat Bancu. Căpitanul Craiovei n-a îndurat ca Ganea. Armstrong l-a călcat aparent neintenționat chiar la prima lor interacțiune în meci, după care  i-a șoptit și ceva la ureche. Nu știm ce, pentru că Armstrong știe să fie subtil. Cu siguranță nu „What a Wonderful World”. După câteva minute, Danny l-a călcat, chipurile fără intenție, cu un pas mic pentru el, dar unul uriaș pentru ca Dinamo să reintre în meci. Pentru că Bancu a ripostat cu un șut în piept. Nicu a plecat la cabine, scoțianul n-a văzut nici galben. Misiune îndeplinită.

„Armstrong nu e vreun mare fotbalist. Dar contează. Influențează. Decide”

E clar: Armstrong nu e fotbalistul clasic. Nu epatează prin mari calități tehnice, nu ridică tribunele în picioare. Dar are alt talent: scoate adversarii din minți. Are acel ceva care transformă un duel banal într-un test de nervi.

Armstrong nu rupe ritmul meciului, ci echilibrul psihologic. E genul de jucător care nu te învinge cu mingea, ci te obligă să te învingi singur. N-are nevoie de driblinguri, ci de câteva secunde în care să-ți strecoare îndoiala, enervarea, greșeala.

Dacă Louis Armstrong ne spunea că „e o lume minunată”, și Neil Armstrong făcea pași spre viitor, „al nostru” slalomează pe lângă regulament și își lasă adversarii în urmă… la vestiare.

Armstrong nu e vreun mare fotbalist. Dar contează. Influențează. Decide. Cu Bancu, Dinamo a scăpat de o presiune. Cu Ganea, și-a creat un avantaj moral. Și până când adversarii vor învăța să nu mai muște momeala, Armstrong va rămâne pe teren, zâmbind discret. Cine știe, poate într-o zi îl vom auzi fredonând după un meci: „I see red cards… so many red cards…”

Dar va putea face toate astea doar până când arbitrii se vor lămuri cu cine au de-a face. Deocamdată, a scăpat de două ori. Data viitoare s-ar putea să nu-i mai iasă.