Andrei Vochin, palmă pentru contestatari: „Legea de care ne batem joc, dar care ne salvează fotbalul”

Joi seară, Mihai Toma de la FCSB, jucător născut în 2007, readuce campioana României în meciul de Europa League cu Feyenoord, dând startul, cu golul lui, uneia dintre cele mai spectaculoase răsturnări de situație din fotbalul nostru. Sâmbătă seară, gălățeanul Denis Bordun, născut în 2004, îi oferă pasa de gol lui Nuno Pedro pentru ceea ce avea să fie startul uneia dintre cele mai mari surprize ale Superligii, victoria Oțelului în Giulești contra Rapidului, 2-0.

Legea de care ne batem joc, dar care ne salvează fotbalul

Tot el, Bordun, reușind încă un assist nefinalizat decât printr-o bară a lui Paulinho. Duminică, la Ploiești, Omar El Sawy, fotbalist născut în 2004, dat cu împrumut de Rapid la Universitatea Cluj, face un joc remarcabil și marchează unicul gol al unei victorii uriașe a ”șepcilor roșii” pe terenul Petrolului, iar câteva ore mai târziu, dinamovistul Cristi Mihai, alt jucător născut 2004, revenit după o accidentare, marchează în premieră pentru Roș-albi și încheie, practic, socotelile în meciul cu Metaloglobus.

Ce au în comun toți acești băieți? Acel statut de UNDER, de jucător impus de o lege să joace meci de meci în Liga 1. O regulă binefăcătoare pentru sănătatea financiară a cluburilor noastre. O lege care n-ar fi trebuit să existe dacă managerii cluburilor noastre ar acționa așa cum o fac cei de afară. O lege atât de hulită de mai marii Ligii 1, dar care, la greu, vine să le dea o mare mână de ajutor.

Sub presiunea legii, nu a viziunii

Adevărul e crud: fără obligativitatea jucătorului Under, mulți dintre acești tineri ar fi stat pe bancă, în tribune sau, în cel mai fericit caz, ar fi fost împrumutați prin Liga 3. Nu pentru că n-ar avea valoare, ci pentru că fotbalul românesc trăiește de prea mult timp în paradigma “siguranței”: dă-i minute omului cu experiență, că nu-și asumă nimeni riscul să bage un puști de 18 ani în luptă.

Forța reală a acestei reguli stă în faptul că obligă cluburile să facă ceea ce ar fi trebuit să facă oricum: să formeze jucători, să reducă salariile inutile, să dea încredere propriilor produse. Altfel, de ce am avea academii?

Când scapă frâul, tinerii ne arată ce putem deveni

Săptămâna asta nu e o întâmplare. E o oglindă. Toma în Europa League. Bordun revelație productive în Giulești. El Sawy, decisiv pentru U Cluj. Cristi Mihai, revenit cu gol și personalitate.

Toți, fără excepție, au produs ceva ce nu se cumpără: curajul tinereții, amestecat cu foame de afirmare. Ce-acum câțiva ani părea un experiment forțat, începe să arate ca o generație nouă, care vrea să muște din fotbal.

Ipocrizia oficială: urâm legea, dar profităm de ea

Cei mai vocali critici ai regulii Under sunt exact cei salvați de ea. Când lucrurile merg prost, vina e a sistemului: “ne obligă să băgăm copii”.
Dar când acei “copii” schimbă meciul, tăcerea e asurzitoare.

Paradoxul e delicios: nimeni nu vrea legea, dar toți profită de ea. Exact ca în viață, unde uneori trebuie să te împingă cineva din spate ca să faci ceea ce ți-ar folosi.

Concluzie: poate că nu legea era problema. Poate că noi eram

Această regulă nu este perfecțiunea însăși, dar e o plasă de siguranță pentru un fotbal care nu știe să se protejeze singur. Ea creează oportunități pentru ca talentul să nu se piardă în anonimat și pentru ca performanța financiară să nu se mai sprijine pe iluzii scumpe.

Săptămâna aceasta a fost dovada: nu obligativitatea joacă, ci valoarea. Iar când valoarea e lăsată să respire, fotbalul românesc câștigă ceva ce nu poate fi impus prin nicio lege: viitor.