Bogdan Baratky, dedesubturile cazului Săpunaru și explicațiile divorțului de Rapid: „Să înțelegem împreună cum s-a ajuns aici”

Divorțul Rapid – Săpunaru este unul surprinzător și inexplicabil numai pentru un observator superficial al fenomenului. Ca în cazul oricărui divorț, cauzele sunt diverse și vin din trecutul relației.

Cazul Săpunaru. Explicațiile unui divorț

Compromisurile și greșelile se decontează întotdeauna, iar nepotrivirea de caracter și lipsa de experiență își vor spune, în cele din urmă, cuvântul, indiferent de numele și imaginea celor implicați.

Rareori există un unic vinovat într-un divorț; a împărți vinovăția în procente e un demers complicat și subiectiv, așa că îmi propun doar să încercăm să înțelegem împreună cum s-a ajuns aici.

Relația Rapid – Săpunaru e veche. Nu de când lumea, ci de când copilul Cristi Săpunaru a pășit în tribunele Giuleștiului. După o carieră lungă și frumoasă, mult peste media fotbalului românesc, Săpunaru se întorcea acum 4 ani acasă. Era cât se poate de clar că fotbalistul Săpunaru intra în ultima gară, iar traseul vestiar – birou părea atunci natural.

Respectul sportiv și…financiar

Financiar, clubul chiar l-a respectat. Revenit în Giulești la 37 de ani, fotbalistul Săpunaru a rămas la Rapid timp de 4 ani sub un contract generos pentru România. Contract care răsplătea poate nu atât prezentul, cât mai ales trecutul și promisiunea viitorului.

Sportiv, contribuția lui Săpunaru a baleiat între esențial în primul an și irelevant în ultimul. Faptul că Rapid nu a avut nici o problemă în a se menține în prima liga imediat după promovare se datorează siguranței defensive aduse de Săpun, dar și contribuției sale în completarea unui lot cu nume importante: Grigore, Morais, Crepulja – oameni care au dus greul sezonului.

Tot la capitolul sportiv, clubul l-a respectat poate excesiv pe Săpunaru în următoarele sezoane, necăutând un înlocuitor pe măsură, deși ambițiile și bugetele erau altele.

Săpunaru a rămas om de baza și în următorii doi ani, deși Rapidul nu mai era un club cu buget modest, aflat în lupta pentru supraviețuire. Căpitan, titular de drept, Săpunaru a fost mereu o voce importantă a Rapidului, iar în punctul asta consemnam primul compromis important.

Compromisul Centenarului

Momentul acela în care Cristi explică Centenarul 2.0 (adică inexplicabilul), e momentul primului compromis vizibil. Public și fără dubii. Momentul în care rapidismul, principala calitate a Căpitanului Săpunaru, era deturnat și folosit într-o direcție cel puțin discutabilă.

Era un moment în care Cristi credea cu tărie că se afla de partea bună a forței și a istoriei. Comportament ușor excesiv, explicabil printr-o la fel de excesivă siguranță de sine. Desigur, totul bazat pe naivitate și lipsa de experiență.

Playoff-ul blestemat și meciul sezonului

Al doilea moment important al relației Săpunaru – Rapid este playoff-ul de coșmar de acum două sezoane. Au existat multe discuții și speculații cu privire la acel playoff, dar un lucru e cert: Rapidul s-a prăbușit cu Cristi în vestiar și în teren.

Desigur, asta nu înseamnă că vina îi aparține, dar liderul și căpitanul nu au putut împiedica, în mod evident, dezastrul. Or, în condițiile în care aportul sportiv era diminuat de vârsta din buletin, calitățile de lider și conducător erau argumentele pe care se baza cel de-al patrulea an de contract, nu?

Playoff Bergodi și semifinala de la Sibiu au fost motivele clubului pentru a intenta divorțul

Vârsta și accidentările l-au scos din lot în ultimul sezon. Cu doar 8 prezențe în campionat, Săpunaru nu a mai fost o soluție în iarbă nici cu Lennon și nici cu Șumudică. El a rămas însă în vestiar, ca lider și mână dreaptă a antrenorului.

Iar acest ultim sezon în calitate de jucător are și el un moment crucial în relația lui Săpunaru cu clubul. Semifinala de Cupă de la Sibiu. Meci care a reprezentat o copie fidelă, la scară mica, a playoff-ului din sezonul precedent.

Săpunaru nu a fost în teren, dar nici nu a putut mobiliza din poziția lui de lider al vestiarului un lot care se afla în fața “meciului sezonului”. Lot care a livrat în acel meci doar neputință.

În opinia mea, dincolo de orice speculație, aceste două momente (playoff “Bergodi” și semifinala de la Sibiu) au fost motivele clubului pentru a “intenta” divorțul. Pentru că daca toată lumea privea cu înțelegere aportul sportiv al fotbalistului, așteptările de la lider și Căpitan erau altele.

De ce, în condițiile astea, Săpunaru a primit și al patrulea an de contract, iar în acest ultim an a avut discuții legate de un rol pentru care era în mod evident nepregătit…e un mister. Un mister care poate fi explicat prin inabilitatea clubului de a gestiona această fațetă a activității numită fotbal. Întâmplător, core-business la Rapid.

Rolul și locul lui Săpunaru

Toate cele de mai sus nu înseamnă însă că Săpunaru nu putea avea locul sau în club. Sau că nu ar fi meritat să îl aibă. Absolut nu! Dimpotrivă! Problema este că o relație trebuie întotdeauna gestionată de cel mai experimentat.

Iar în relația club – Săpunaru acesta trebuia să fie rolul clubului. Clubul ar fi trebuit să identifice calitățile lui Săpunaru (calități utile Rapidului și rapidismului) și să conducă relația în direcția valorificării acestor calități.

E greu de presupus că un fotbalist care pune ghetele în cui la 41 de ani este pregătit pentru un rol administrativ de conducere. Rapidul a făcut ce trebuie numindu-l pe Mauro Pederzoli ca director sportiv.

Numirea lui Săpunaru în acest rol ar fi reprezentat o gafă uriașă, atât pentru club, cât și pentru Cristi. Cu Pederzoli la butoane, Cristi ar fi putut avea în schimb șansa de a înțelege dacă activitatea asta i se potrivește. Fără presiune și cu un mentor de talia italianului, contextul era perfect pentru Săpunaru.

Senzația mea este că evenimentele de mai sus (plus altele poate, necunoscute nouă), au alterat iremediabil relația lui Săpunaru cu clubul, până în punctul în care colaborarea nu a mai fost dorită.

Dar asta pentru că timp de 4 (patru!) ani clubul nu a înțeles ce poți cere și ce nu de la Cristian Săpunaru. Repetând cumva greșelile făcute cu Daniel Niculae, un alt nume emblematic al Giuleștiului devorat de o relație profesională nepotrivită la acel moment.

Fularul și emblema tatuată

La meciul cu CFR stadionul a fost umplut de Săpunaru. Oricine crede sau își imaginează altceva greșește profund. Cu toții am venit la stadion pentru a ne lua rămas bun de la fotbalistul Săpunaru, dar mai ales de la copilul cu fular vișiniu din tribunele Giuleștiului de acum 30 de ani.

Apropo de fular. Ne amintim cu toții momentul finalei de la Dublin, da? Porto a câștigat trofeul Europa League, iar Săpunaru a sărbătorit cu tricolorul pe spate și fularul Rapidului la încheietura mâinii tatuate cu emblema Rapidului. Daca ipostaza fotbalistului înfășurat în drapelul național nu e chiar una inedita, prezența fularului e cu adevărat ceva ieșit din comun.

Vă rog gândiți-vă cum a ajuns fularul acolo. Săpunaru juca în Portugalia. Finala s-a jucat în Irlanda. Săpunaru avea fularul cu el la Porto, acolo unde și-a făcut bagajul pentru deplasarea la Dublin. Suporterii au obiceiul asta…de a-și lua fularul, eșarfa sau steagul în concedii, pentru o sesiune foto de vacanță din care să nu lipsească Rapidul. E expresia unui sentiment de apartenență la ceva.

Te identifici cu o idee, cu un concept, cu o comunitate, ceva cât se poate de nepalpabil, dar care ocupă un loc important în viața ta. Cu doamna uitându-se înțelegătoare, sau încruntată, la nebunu’ care “se trage în poza” pe dig, în slip, cu fularul deasupra capului.

Ei bine, asta a făcut Săpunaru, dar nu pe plaja, ci pe stadionul unei finale europene. Indiferent de resorturile acestui gest, prezența fularului la încheietura brațului tatuat cu emblema Rapidului arată o legătură profundă cu Rapidul. Repet: gestul de a-ți pune în bagaj fularul e unul pe care numai un suporter sau un specialist în marketing și imagine îl poate înțelege. Săpunaru a făcut acest gest.

Fotografia care nu trebuia să existe

Orice profesionist din fotbal ar trebui să înțeleagă semnificațiile gestului și modul în care un club are obligația de a fructifica un astfel de personaj. Din păcate, clubul Rapid a gestionat atât de greșit relația cu Săpunaru, încât rapidismul nu mai poate beneficia astăzi de uriașul plus de imagine pe care un Săpunaru ne-expus în roluri nepotrivite l-ar fi putut oferi.

Despărțirea de Săpunaru și mai ales fotografiile mult discutate fac rău nu atât lui Săpunaru, cât Rapidului. Și rapidismului. Și noua, suporterilor. “Ismul” și suporterii au nevoie de povești, de legende și de simboluri.

La meciul cu CFR, după (încă) un sezon dezamăgitor, stadionul a fost umplut de poveste și de simbol. De fularul de la Dublin și de tatuajul de pe braț. Pozele și expunerea negativă nu pe Săpunaru l-au lovit, ci pe noi, cei din tribuna, pentru că au mototolit hârtia pe care era scrisă povestea și au aruncat fularul peste sticlele goale de bere.

Rapidul va ajunge să atingă performanța când organigrama va fi ocupată de oameni cu competența și experiența lui Mauro, dar și de personaje ca Săpunaru, sau Niculae. Distribuiți însă în roluri care li se potrivesc, roluri din care să poată spune celor care umplu tribunele poveștile rapidismului. Așa cum o face Baresi la Milan, de exemplu; un Săpunaru transformat de ani de zile într-o vitrină a clubului – o relație benefică ambelor părti.