Declinul lui Alexandru Ișfan, comparat de Andrei Vochin cu un caz tragic din fotbalul românesc: „Prăpastia dintre talent și destin”

Alexandru Ișfan a fost, pentru o vreme, unul dintre pariurile fotbalului românesc. Avea tot ce trebuie pentru a reuși: forță, viteză, un stâng interesant și o siguranță de sine care amintea, poate prea devreme, de jucătorii mari. Universitatea Craiova plătea la începutul lui 2023 circa 650.000 de euro pentru a-l aduce de la FC Argeș. Astăzi, după doar doi ani și jumătate, iAM Sport anunță că Ișfan ar fi fost cedat gratuit la Farul Constanța, după ce mai fusese împrumutat în această perioadă la Petrolul sau Buzău. Pentru olteni n-a marcat și a oferit un singur assist în 27 de meciuri, iar la Ploiești și în Crâng a izbutit două goluri și trei pase decisive în 47 de partide. Ca urmare, cota sa pe Transfermarkt s-a prăbușit de la momentul venirii la Craiova (800.000 de euro), ajungând azi la numai 250.000 de euro.

Un eșec tăcut, fără scandal, dar care spune totul. În tăcerea acestui transfer fără pretenții se aude, de fapt, ecoul unui destin pe cale de a se irosi.

Talentul fără caracter nu are viitor

Că Isfan avea talent nu contestă nimeni. Dar talentul, în lipsa caracterului, devine o povară. Surse din interiorul cluburilor pe la care a trecut vorbesc despre viață extrasportivă haotică, despre influențe greșite, despre pierderea focusuui pe fotbal. Nu ar fi o noutate. Este, din păcate, o poveste repetată până la absurd în fotbalul românesc. Într-un sistem care vrea să producă fotbaliști, dar uită să-i formează și ca oameni, destinele se frâng mai repede decât carierele.

Vasile Chitaru – fantoma unei tragedii adevărate

Destinul lui Isfan îmi aduce aminte, inevitabil, de o poveste înfricoșătoare: cea a lui Vasile Chitaru. În anii ’70, Chitaru venea la Dinamo de la FC Bacău ca o mare speranță. Debutase în Divizia A la 15 ani, 4 luni și 14 zile, fiind, la vremea aceea, după marele Nicolae Dobrin, cel mai precoce jucător care primea botezul primului eșalon. Era văzut ca un viitor mare atacant al României. Dar viața lui a fost curmată de exact aceleași capcane care astăzi îi vânează pe tinerii jucători: anturaj prost, excese, neadaptare, cădere psihică.

Chitaru n-a avut pe nimeni să-l sprijine, să-l tempereze, să-i explice că talentul e doar un început. Ba din contra. A rezistat doar un an la Dinamo, s-a întors în Moldova, s-a mulțumit să joace și să marcheze din talent încă vreo 5 ani, după care, la final de carieră s-a trezit falit și fără speranță. L-am găsit în anii 90 cerșind bani pe la stadion în zilele când FCM Bacău avea meci acasă, într-o stare de degradare inimaginabilă, și mai apoi, la nici 45 de ani, și-a pus capăt zilelor, copleșit de rușine și neputință. O moarte lentă, începută cu prima noapte pierdută și primul prieten greșit.

Povestea de viață a lui Ion Marin

Când a venit la Dinamo, Chitaru n-a fost preluat de Radu Nunweiiler, liderul legendar al ”câinilor”, așa cum a avut norocul, spre exemplu, Ion Marin. Un om așezat, cu o viață liniștită, „Cârâilă”, cum îl alintau prietenii, l-a invitat pe actualul selecționer U19 la o cină acasă la el, imediat după ce tânărul fundaș semnase cu Dinamo. Acolo, soția a pregătit masa, iar la paharul de vin de după, „nea Radu”, mai mare cu 11 ani decât „Săpă”, l-a întrebat, dintr-o dată, ce prieteni are în București. „M-am blocat pe moment”, povestește Ion Marin. „După care am început să spus că sunt prieten cu un ospătar de la nu știu ce restaurant, cu un barman de la un club de noapte…. M-a oprit și m-a întrebat dacă asta e lumea mea de acum și lumea în care vreau să-mi trăiesc viața de acum încolo. Am bâjbâit un răspuns, însă n-am apucat pentru că el m-a întrerupt direct. ‘Băi, băiete, mi-a zis, dacă vrei să-ți fie bine împrietenește-te cu un doctor, cu un profesor, cu oameni de la care să ai ce învăța în viața. Că viața nu înseamnă doar restaurante și baruri’. Sfatul lui nea Radu m-a ajutat să nu deraiez, iar azi, cu ajutorul prietenilor mei medici, profesori, juriști, am ajuns la 70 de ani să pot înțelege lumea, să am capacitatea să mă dezvolt în continuare”, a concluzionat Ion Marin.

• 3 titluri de campion, 2 Cupe ale României și o semifinal de Cupa Campionilor, toate cu Dinamo are Ion Marin în palmaresul său de jucător 

 Isfan încă mai are timp. Întrebarea e dacă vrea

La 25 de ani, Alexandru Isfan nu este Vasile Chitaru. Nu încă. Mai are ani în față de meciuri de jucat, poate chiar șansa unei reveniri. Dar direcția e clară, iar terenul pe care alunecă e același pe care au căzut sute de jucători înaintea lui. Talentul nu te protejează. Uneori, chiar te vulnerabilizează, pentru că îți dă iluzia că ți se cuvine totul.

Ceea ce lipsește, în cazul lui Isfan și al altora ca el, nu sunt calitățile sportive. Lipsesc educația, echilibrul, o rețea solidă de sprijin. Un profesor, un medic, un jurist de la care să învețe și altceva decât cele dobândite până acum de la mesenii lui. Lipsesc oamenii care să le spună, la momentul potrivit, „nu”, și care să le arate că nu pot fugi la nesfârșit de consecințe.

Din păcate, Isfan nu este un caz izolat. Este simptomul unui sistem care produce carcase de fotbaliști, nu caractere de sportivi. Și dacă nu învățăm nimic din poveștile celor ca Vasile Chitaru, atunci vom continua să asistăm la aceleași tragedii lente, la aceleași cariere pierdute. Într-un fotbal care își consumă speranțele cu aceeași ușurință cu care le promovează.