Exercițiu de imaginație al lui Andrei Vochin: „Cu Steaua la Mondialul Cluburilor”

Imaginează-ți: suntem în iunie 1989, undeva în California, pe Rose Bowl, Pasadena. Tribuna roșie, românească, se scaldă în soare. Țipăm, râdem, strângem în mâini steaguri tricolore făcute pe furiș, în camere de cămin sau în fabrici unde vopseaua era „pe sub mână”. Nu știm să scandăm în engleză, dar nici nu contează: Steaua joacă în semifinalele Mondialului Cluburilor. Împotriva lui River Plate. Sau poate a lui AC Milan. Nici nu mai e clar – am bătut atâția în ultimii cinci ani, încât nu mai știm exact cine e favoritul.

Exercițiu de imaginație al lui Andrei Vochin: Steaua, la Mondialul Cluburilor alături de marile echipe ale lumii

Lângă noi, americani curioși. Își privesc biletele, nedumeriți: „Romanian team? Are they good?”. Răspundem zâmbind larg, cu o mândrie fără cuvinte. N-avem stele în fotbalul nostru, dar Steaua e o constelație întreagă.

Cine suntem? Suntem băieții ăia care au câștigat Cupa Campionilor la Sevilla. Care i-au făcut pe catalani să plângă la penalty-uri. Care i-au ținut pe belgieni la respect în semifinala aceia cu „Notre Respect” și care-au pierdut o altă finală la Barcelona, contra marelui Milan, ca niște regi căzuți în genunchi, nu ca niște amatori.

La colțul stadionului, un fan își desface o pancartă scrisă strâmb: „Duckadam – Four Penalties, One Legend”. Lumea îl fotografiază. Ce știu ei? Pentru noi nu e doar o glorie sportivă. E o dovadă că, într-o lume care nu ne aștepta, am venit totuși și am învins. Fără sponsori, fără milioane, fără impresari. Cu ghetele încă ude de la meciurile în noroaiele de la Petroșani sau Baia Mare. Cu inimă.

Ce Mondial ar fi fost ăsta! Cu Lăcătuș sprintând pe aripi, gata să tragă la poartă și când e în parcarea stadionului. Cu Hagi, tânăr și deja uriaș, deschizând meciul cu o execuție care face stadionul să înmărmurească. Cu Balint alergând spre margine, după un gol, și pupând aerul Americii ca pe o promisiune. Iovan, solid, corect, căpitan fără cravată, și Bumbescu, turn de control și cimitir de speranțe pentru orice atacant.

Steaua ’86 nu avea cum să lipsească de la Mondialul cluburilor

În fața acestor giganți, jucătorii Juventusului sau ai Bocăi ar fi privit cu respect. Nu pentru că veneam din Est. Ci pentru că veneam cu istorie. Cinci ani, trei semifinale europene, două finale, un trofeu. N-aveai cum să lipsești de la FIFA CWC cu un astfel de palmares. Într-o lume normală, o echipă ca asta ar fi trebuit să joace cu Real Madrid, cu Fluminense, cu City (dacă ar fi existat atunci, sic!) sau cu Benfica într-un turneu mondial.

Dar nu s-a întâmplat. Pentru că lumea, atunci, nu era făcută să se arate. Zidul era încă sus. Cortina era trasă. Și totuși, Steaua strălucea prin ea ca o lanternă aprinsă într-un buncăr.

Și acum, imaginează-ți din nou: 2025, Los Angeles. România – din tribună, nu din teren. Fanii noștri sunt acolo, dar pentru alții. Îmbrăcați în tricolor, cu tatuaje pe braț și cu lacrimi în colțul ochiului. Într-un colț al tribunei, un bărbat de 60 și ceva, îmbrăcat în tricoul vechi cu Ford pe piept, își pune o eșarfă veche la gât. Roș-albastră. Cu firul uzat și cu logo-ul vechi. Când cineva îl întreabă „ce e asta?”, răspunde simplu: „Am fost, cândva, cei mai buni din lume.”

Și nu e deloc exagerare. Dacă s-ar fi ținut Mondialul Cluburilor în anii ’80, noi am fi fost acolo. Nu doar ca participare, ci ca favoriți. Nu ca invitați exotici din Est, ci ca regii Europei. Pe merit. Cu trofeul în vitrină, cu rezultate continue și cu un stil care combina disciplina militară cu poezie fotbalistică.

Andrei Vochin: „Am fost, pentru o perioadă scurtă, dar incredibilă, în vârful fotbalului mondial”

Ne place să uităm. Dar trebuie să ne aducem aminte. Pentru că cine am fost ieri spune ceva despre ce-am putea fi mâine. Adevărul e că Steaua anilor ’80 – cu toate imperfecțiunile contextului politic, cu toate limitările vremii – a fost o minune colectivă. O dovadă că, și fără marketing, fără social media și fără PR, valoarea pură străpunge orice regim, orice tăcere, orice nedreptate.

Astăzi, când ne uităm spre echipele de club și visăm la grupe de Conference League, poate ar trebui să facem pauză. Să ne așezăm o clipă și să realizăm: am fost, pentru o perioadă scurtă, dar incredibilă, în vârful fotbalului mondial. Poate că nu ni s-a dat șansa oficială să o demonstrăm la nivel planetar. Dar nu e nevoie de o cupă ca să ne spunem povestea.

Suficient e să închizi ochii. Să-ți imaginezi tricolorul fluturând în Pasadena. Și să înțelegi că, oricât de întunecat ar fi prezentul, lumina aia din trecut tot mai arde undeva în noi.

Și că merită să fim mândri. Nu în tăcere, nu rușinați. Ci tare, clar, cu emoție: Da, am fost mari. Iar cine a fost mare o dată, poate fi din nou!