Marius Mitran scrie despre dispariţia lui Emeric Ienei: „Adio, Maiestate!”

Este 8 noiembrie 2025. Mă uit la televizor. Sunt Sfinții Mihail și Gavriil, o zi în care mi-am dus tatăl pe ultimul drum, acum 17 ani. Pe 5 noiembrie îl pierdusem și în zilele acestea, ca în fiecare zi, mă gândesc la el. Mă văd, cumva, cu el, și ca să nu mă mai văd, deschid televizorul.

Încet, foarte încet, disting prin umbrele lacrimilor, imagini de la cimitirul „Rulikowski”, în Oradea, acolo unde cel căruia toți i-am spus Lordul, fără măcar a pune cuvântul între ghilimele, pentru că era real, nu o figură de stil, Lordul Emeric Ienei, este înmormântat cu onoruri militare. Oamenii plâng, e frig și e totul drapat în doliu. Închid ochii și mi-i aduc aminte pe amândoi. O zi cu tata și cu Lordul Ienei. A existat o astfel de zi în viața mea. Era tot într-o zi cu infinitul încă în picioare…

Haideți să ne întoarcem în 8 decembrie 1985…

… Deci este 8 decembrie 1985. E iarnă de-o săptămână şi Craiova joacă în Ghencea. Plecăm spre stadion. Cu Dacia noastră, 8-B-6884, parcăm departe de arenă, unde e loc, şi ne grăbim, deşi e devreme. Dar tata mă trage de mână un pic, deşi termin, peste o jumătate de an, liceul… Ne grăbim să pândim sosirea autocarului Craiovei, tata a aflat că prietenul şi colegul lui din facultate, Titi Deliu, antrenorul cu care Ştiinţa a luat Cupa în ’77, e pe bancă azi.

Când autocarul se apropie de poartă, tata face un pas în faţă, de pe trotuar, Deliu e atent şi îl vede, uşa pufăie în faţă, ei doi se îmbrăţişează pe scară, eu sunt topit de mândrie, alţi suporteri ai Craiovei de lângă noi se dau deoparte cu respect, antrenorul Craiovei îmi întinde mâna, „Puştiul tău, George?”. „Care puşti, are 18 ani!”, parcă-l aud pe tata, Deliu are un trening impecabil alb-albastru, la geamuri îi recunosc pe Lung, pe Irimescu, pe Cârţu, apoi un puşti, cine-o fi?, cu părul lung-lung, cârlionţat, lipit cu fruntea de sticla parbrizului.

Intrăm. Stadionul e plin ochi, Steaua e pe val. După şapte ani e iar campioană, în vară ne-au bătut în finala Cupei cu 2-1, dar atunci ne-au lipsit Cămătaru, Ungureanu, Beldeanu, am avut doi eliminaţi, pe Irimescu şi Tilihoi şi, oricum, în minutul 73 era încă 1-1.

Craiova, în genunchi, cine a orchestrat crima asta?!

Ieşim la încălzire. Iese şi Steaua. Tata şi cu mine suntem izolaţi la tribuna a doua, singuri. Galeria e la peluză, în dreapta noastră. Multe uniforme kaki vizavi şi în cealaltă peluză. „Luptă Steaua! Luptă Steaua!”. Ai noştri răspund imediat şi tună: „Ştiinţa! Ştiinţa! Ştiinţa!”. Un ofiţer din faţa noastră se apleacă la urechea vecinului şi şopteşte, dar îl aud: „Ce strigă ăştia, mă? Tisa?! Tisa?! Ce-i aia Tisa?”.

În fond, poate fi bine. De ce nu? În toamna asta am eliminat pe Monaco, în Cupa Cupelor, e adevărat, Steaua e în sferturile Cupei Campionilor, ei şi, am fost şi noi acolo, în ’82.

… Începe. A început deja. Steaua e peste tot, şi pe stânga şi pe dreapta, Lung scoate dramatic un şut laser de-al lui Bölöni, mingea e tot la ei, mereu la ei, chiar şi atunci când e la noi, e tot la ei, sare din gheata lui Mănăilă, e la Lăcătuş şi e pericol mare, iar. Mă uit la ceas, mă uit la tata, care nu clipeşte, nu respiră. Nu mişc nici eu… Din ’75, de când mergem după ei peste tot, nu am trăit, nu am simţit şi nu am văzut aşa ceva. Craiova noastră e în genunchi, deşi nu joacă rău. De fapt nu mai poate juca. Nu joacă. Nu e lăsată în viaţă de un joc al Stelei cum n-am mai înţeles că ar fi în fotbal. Un carusel de pase într-o viteză parcă fracţionată de câteva respiraţii bruşte care întorc, iar şi iar, jocul.

Apărătorii lor par turnuri, nu oameni. Iovan, Bumbescu (olteni de-ai noştri…), Belodedici, Bărbulescu. Mingea îi ascultă doar pe ei, Bölöni întoarce şi, câteodată, frânează tot acest roi care ucide. Mi se pare că o face la un ordin şoptit, venit de pe bancă. De acolo se ridică din când în când cel care orchestrează toată această crimă. Emeric Ienei. E grizonat, elegant şi discret. Gesturile sunt regale, mişcarea mâinii lui declanşează ordinele de atac. Când îi e bine, probabil, le opreşte. El e cel care a imaginat această formulă de tortură a echipelor care i se opun. În după-amiaza asta, noi, Universitatea Craiova.

„Nu ştiu cum scăpăm azi”. „Scăpăm, tată…”. N-am scăpat…

La 1-0, tata trage aer în piept şi încearcă un zâmbet. Nu reuşeşte. Voia să mă încurajeze, am înţeles. „Deliu e prea temător”, zice. „Ce să le faci, nu vezi că…”, recunosc eu cât e de grav. Dar nici să-l supăr şi nici să recunosc nu vreau pe de-a-ntregul. Şi atunci, zice el, aplecându-şi capul, complet albit, pe umărul meu stâng, o secundă, aproape nevenindu-i să creadă ce spune: „Nu avem nicio şansă”. Niciodată nu mai spusese asta şi nici n-avea s-o mai spună vreodată. Niciodată. „Nu ştiu cum scăpăm azi”. „Scăpăm, tată…”.

E 2-0 foarte repede. Apoi au o bară, altă bară. Maiestatea Sa Ienei ridică o palmă. Dincolo, Deliu e o pată alb-albastră de nedesluşit. Ienei împinge aerul cu teamă. E destul. E destul? Bölöni trăzneşte bara din stânga lui Lung, Adrian Popescu se aruncă disperat la Lăcătuş, ratează, Mănăilă faultează, noroc că nu se dă penalty, Piţurcă se duce glonţ să reia, totuşi, centrarea, Lung scoate şi se prăbuşeşte. Steaua e o aritmetică, e un divizion cu misiune de îndeplinit şi se învârte în jurul Craiovei, apoi printre rândurile ei, le desface, le încurcă şi tot timpul mingea aleargă, telecomandată.

„Bravo, băieţi! Steaua vă ţine pumnii. Bravo, puştiule, drum bun în Oltenia!”. Emeric Ienei. Punct.

Mai e un pic. Ziua cea mai lungă a Craiovei se apropie de capăt. E tot 2-0 şi omul grizonat ordonă încă un atac. Rezistăm şi vine momentul de graţie: puştiul care în autocar îşi lipea zulufii de parbriz (are, însă, 20 şi ceva de ani, totuşi) interceptează de lângă Bărbulescu. Înaintează, fentează uluitor, Bumbescu iese din dispozitiv, iar Mihăiţă Stănescu, aşa îl cheamă, vine din „C”, de la Constructorul TCI Craiova, îi trece mingea printre picioare! Uaau! Belodedici, surprins, tatonează, dar Mihăiţă îl întoarce, stânga-dreapta, apoi schimbă piciorul, pune mingea pe stângul şi trage, Duckadam e bătut la colţul lung, dar plonjează. Bară! Bară, tată! Bară…

Nu s-a terminat. Asta n-a fost tot. Pentru că, repliindu-se spre centrul terenului, Mihăiţă ajunge pentru o clipă în dreptul băncii Stelei. Ienei e acolo, la un metru şi îl văd de sus, din tribună, pe puştiul nostru cum întoarce brusc capul. În aceeaşi fracţiune, Ienei ridică braţele şi-l aplaudă: „Cum te cheamă, băiete?”

… Acum se termină. Mai e un minut şi Steaua desface iar evantaiul, o pasă, două, zece, o sută la rând. Roiul se coagulează, dar Ienei pulverizează încet aerul: ajunge! Şi-i aplaudă, acum, pe-ai lui.

Craiova are genunchii pe pământ. Nu ştie şi nu ştim ce s-a întâmplat. Tata nu vorbeşte. La autocar se îmbrăţişează iar cu Deliu. Irimescu trece printre noi, cu o geantă uriaşă pe umăr. Mănăilă, Lung, Bâcu, apoi Mihăilă urcă şi el. Autocarul aprinde farurile. Din umbră se desprinde silueta lui Ienei, într-un palton lung, impecabil. Are o strălucire calmă, pare actor. Autocarul mai pufăie o dată uşa din faţă. Ienei intră un pas pe scară. Aud „Bravo, băieţi! Steaua vă ţine pumnii. Bravo, puştiule, drum bun în Oltenia!”. Se retrage. Pleacă şi autocarul. Plecăm şi noi. A fost ziua în care am văzut cea mai bună echipă din lume, cel mai bun joc şi pe inventatorul ei, cel care părea actor, deși era Lord.