Răzvan Ioan Boanchiș povestește despre un român decent, care aduce onoare României în străinătate: „Patriotism, nu patrioțeală”

A fost festival de patrioțeală, zilele astea, la televizor. O să povestesc despre un român decent, care aduce onoare României în străinătate. Răzvan Lucescu.

Răzvan Lucescu. Patriotism, nu patrioțeală

Toamna lui 1982. Eram în clasa a șasea la școala 118 Vasile Alecsandri și m-am dus în fața cancelariei, să mă întâlnesc cu mama, care era profesoară la aceeași instituție de învățământ. Ne-au întrerupt doi elevi de-a opta. De fapt, ne-a întrerupt doar unul, Kiki Iancu. Celălalt era Răzvan Lucescu. Privea în jos, dar bucuria îi desena serpentine pe obraji. „Uitați, doamnă, el e noul nostru coleg! A venit de la Hunedoara. În după – amiaza asta, tatăl lui a bătut Sturm Graz, cu 3-0!”

După două luni, într-o sâmbătă de decembrie, i-am revăzut pe cei doi la fel de exuberanți, pe trecerea de pietoni dintre Athenee Palace și magazinul Auto – Moto – Velo – Sport. Mircea Lucescu scosese un uriaș 0 – 0 la Florența, cu Italia, campioana mondială. Răzvan și Kiki coborau, într-o țopăială, spre Cișmigiu. Pe vremea aia, familia Lucescu stătea în blocul de pe Știrbei Vodă, colț cu Luterană.

Pe urmă, Răzvan și Kiki s-au dus la liceul Lazăr, eu la Bălcescu. Nu m-am întâlnit niciodată cu Răzvan, cât timp a fost fotbalist. În 2002 devenise președinte la Rapid. A dat o declarație care mi s-a părut deșucheată și am scris „Răzvane, am fost colegi în <>, ai un tată aproape istoric, dar ai spus o bazaconie!”

Răzvan Lucescu l-a sunat pe Răzvan Ioan Boanchiș: „Bine că nu m-a ascultat”

În redacție au început miștourile. „Are un tată <>? Dar << istoric>> cine e? Cornel Dinu?” A doua zi m-a sunat Răzvan. „Mi-a plăcut ce ai scris, nu mă supăr eu pe tine. Vii să mâncăm la „White Horse?” După câteva luni i s-a propus să fie antrenor la Brașov. M-a întrebat ce cred despre chestia asta. Nu fiindcă ar fi ținut cont de ce zic eu.

Dar el întreabă sau întreba pe toată lumea și face ce știe el. I-am zis „tu ești un tip elegant. N-ai ce căuta pe bancă!” Bine că nu m-a ascultat. Dar erau mulți care gândeau ca mine și toți urmau să-l compare, inevitabil, cu ilustrul său tată.

De aici încolo știți. Sau nu prea știți. Așa cum a refuzat să fie răsfățatul numelui său, Răzvan a refuzat să fie și răsfățatul rezultatelor lui din cupele europene. A făcut Rapidul continental, a eliminat Hamburgul, a dus de două ori echipa în Europa League și a plecat la Brașov, în Divizia B. A fost selecționerul României și a demisionat după ce a învins Bosnia, cu 3-0, ca să se ducă la Rapid sau la El Jaish.

Cariera impresionantă a lui Răzvan Lucescu

Sau la Petrolul Ploiești, unde patronii le cereau angajaților bani împrumut. A fost și la Skoda Xanthi, un fel de Chindia a Greciei, pe care a tras-o după el până în finala Cupei. Și de unde refuza să plece, deși îl ofertau marile nume – Panathinaikos, Olympiakos, AEK. A ales a patra echipă a Greciei și a luat cu ea  de două ori campionatul și de două ori cupa.

Și iar a plecat, dar ideea de nestatornicie nu se potrivește în contextul ăsta. A fost statornic la echipele cu bani puțini – Rapid, Brașov, Xanthi. În 2019, Răzvan Lucescu a luat Liga Campionilor Asiei și a purtat, în Japonia, steagul României pe umeri. Așa arată un patriot. Fără trâmbiță. Cu fapte.