Fabrica de medalii alimentată din sărăcie! Cum reușește Cuba să se mențină între cele mai performante națiuni din sport. Reportaj Exclusiv

O vizită în Cuba anului 2025 e o călătorie fascinantă, într-o lume în care frumusețea naturii și sluțenia urbană fac un mixt căruia greu poți să-i găsești cheia. Cuba nu e indicată celor sensibili la sărăcie, pentru că are atât de multe lipsuri, încât devine dificil să identifici un eventual surplus.

În Cuba sunt cozi uriașe la benzină, iar curentul se oprește zilnic

E țara cu cele mai sexy magazine, lipsite aproape complet de mărfuri, imagine capabilă să te bage în depresie, chiar dacă nu ești shopalholic. Sunt cozi de kilometri la benzină, curentul se oprește câteva ori pe zi și se trăiește într-un mixt greu de înțeles între vibrație și putrefacție.

Realitatea arată o țară dezmembrată de comunism, sufocată de mizerie și neajunsuri, cu două lumi paralele: una vopsită bine și atractivă pentru turiști, alta crudă și zbârcită pentru localnici.

Nu există malluri, magazine de haine, ci doar niste bazaruri unde mai găsești câte o chinezărie de pus pe tine. Majoritatea oamenilor sunt prost îmbrăcați, dar fiind cald tot timpul salvează situația cu o pereche de papuci și un tricou tras peste trupurile adesea filiforme.

Medaliile boxului cubanez sunt numărul 2 în lume

E greu de crezut că în astfel de condiții sociale, Cuba reprezintă încă o forță în sportul mondial. Și totuși, națiunea cu 11 milioane de locuitori ocupă locul al doilea, dintre țările americane, în ceea ce privește medaliile de aur la Jocurile Olimpice de vară. E depășită doar de Statele Unite, și a câștigat mai multe medalii decât orice altă națiune de peste Ocean. Adică din America de Nord, Centrală și de Sud.

Boxerii cubanezi, spre exemplu, au al doilea cel mai mare număr de medalii din istoria JO, 78 în total, dintre care 41 de aur. Cum reușesc să facă încă față la un nivel înalt, fără condiții de pregătire și acces la tehnologie de top e cumva o dilemă.

Cert este însă că istoria sportului cubanez nu poate fi despărțită de situația politică a uneia dintre ultimele țări în care socialismul stă în picioare. Iar pentru a înțelege cum o fabrică de medalii încă funcționează, alimentată de sărăcie, e nevoie de o incursiune în timp.

Fidel Castro a desființat sportul profesionist

Începând cu anii 1960, Cuba a făcut din sport un „bun public” prin intermediul Institutului Național de Sport, Educație Fizică și Recreere (INDER), transformat astfel din Direcția Generală a Sportului, care se afla sub aripa fostului dictator Fulgencio Batista.

După Revoluția lui Fidel Castro, guvernul a naționalizat toate cluburile sportive. Adică a desființat tot ce era profesionist. Acest lucru a avut ca efect suplimentar crearea unei egalități rasiale și sociale care nu exista. Toată lumea a primit acces la sport. Sub Batista, acesta fusese în mare parte domeniul celor bogați, iar persoanele de culoare, puțin tolerate, aveau dreptul să concureze doar sub forma unor contracte aproape de exploatare.

Baseball-ul, cel mai popular sport

Participarea unei comunități largi la sport a devenit un drept național, ba chiar oarecum o obligație. Fidel i-a descris pe susținătorii sportului profesionist drept traficanți de oameni care vând trupuri și suflete și, pentru a sprijini schimbarea, la vremea aceea, s-a angajat să recruteze personal sportivi de elită. Mai ales că dictatorul se considera și el un sportiv de top.

Istorisirile despre isprăvile sale sportive prezintă adesea o alternanță de legende hiperbolice sau de propagandă anticubaneză. Imaginea lui Fidel jucând baseball este cunoscută în întreaga lume. Deși nu a fost chiar legendarul jucător de baseball, cum adesea a fost mitologizat, Fidel Castro ar avut un potențial decent grație calităților sale fizice.

Se spune că baseball-ul a reprezentat un antrenament indirect valoros pentru activitățile revoluționare ale liderului comunist. Întrucât este un joc care necesită planificare strategică, tactică și viclenie, plus viteză și agilitate, adică adevăratele elemente ale războiului de gherilă, care i-a fost atât de drag lui Castro.

Comunismul a ridicat Cuba sportivă

Iar această atitudine a influențat toate sporturile cubaneze postrevoluționare și a născut adevărați luptători. Aceasta este trăsătura de bază a sportivilor cubanezi.

După anii 1960, boxeri, jucători de baseball, gimnaști, halterofili, atleți, luptători, etc au fost identificați de antrenori guvernamentali. INDER a construit centre de antrenament și școli dedicate pentru viitorii sportivi de elită.

Succesul impus de regimul Castro a fost evident. În cei șaizeci de ani de la primele Olimpiade, Cuba a câștigat doar patru medalii de aur. Dar în cei 60 de ani de la Revoluție, și implicit de comunism, numărul medaliilor de aur câștigate de sportivii cubanezi a ajuns la 82.

Șahul îi plăcea lui Che Guevarra

Sportul a devenit un pilon esențial al mândriei naționale și chiar dacă lucrurile s-au schimbat, Cuba alunecând în sărăcie, este și acum adânc înrădăcinat în cultura și societatea țării.

Contrar penuriei existențiale, chiar și acum în Cuba este ușor să găsești copii care fac sport. Îi vezi peste tot, pe străzi, terenuri sau în piețe publice, unde bat mingi de fotbal desumflate și încing miuțe la trei echipe. Unii au prins câte un tricou de al lui Messi, de acum 15 ani, trimis de vreo rudă de afară.

Alții stau pe maidane și folosesc mingi de cauciuc și bucăți de lemn pentru baseball. Șahul, activitatea preferată a lui Che Guevara, este încă una dintre distracțiile preferate ale cubanezilor.

Sportivii cu potențial sunt avantajați de stat

Sportivii care se dovedesc promițători sunt selectați pentru programele speciale și primesc acces la antrenamente, echipament și pregătire. Astfel, o duc mult mai bine decât restul populației. Chiar dacă nu au condiții precum cele din țările dezvoltate.

Cubanezii sunt pasionați de baseball. E, de departe, sportul numărul 1. Cuba este prima campioană olimpică la baseball (1992) și are trei medalii de aur și una de argint, în total. Pe locul doi, ca popularitate, ar fi fotbalul. Doar că acesta nu poate depăși nivelul amatorismului. Nu sunt terenuri, nu sunt academii și automat nu ies valori.

Și naționala o duce rău, e undeva pe locul 160 în clasamentul FIFA, și joacă derbyuri cu Insulele Cayman sau Antigua și Barbuda. Câțiva cubanezi au scos capul în lume, cum e cazul lui Paradela, ajuns la Craiova. Fotbalistul Universității este om de bază la națională, iar colegii săi vin din Honduras, Costa Rica sau liga a II-a americană.

Olteanul Paradela, una dintre vedetele naționalei de fotbal

Cum fotbalul nu oferă mari posibilități de dezvoltare, mulți se îndreaptă spre sporturi individuale. Atletism, box, lupte, scrimă, haltere, judo, înot, sporturi de contact și chiar ciclism.

Voleiul a fost bine reprezentat la nivel de performanță, dar au trecut deja 25 de ani de la ultimul aur olimpic al echipei feminine. În timp, Cuba a pierdut contactul cu marile puteri, însă cubanezele sunt bine cotate pe plan internațional. Multe jucătoare evoluează în Europa, inclusiv în România.

Cuba are un renume impresionant și dincolo de sportivi. Există sute de antrenori și instructori cubanezi care lucrează în alte țări, încercând să exporte metodologia fabricii de medalii cubaneze. E drept, țările în care activează aceștia sunt din lumea a doua și a treia, dar sunt și țări europene care s-au inspirat din metodele de lucru cubaneze.

De asemenea, Cuba a invitat gratuit pe insulă sportivi din alte țări. Odată ajunși, sportivii au luat parte la antrenamente de înalt nivel, precum și la lecții intensive de spaniolă și cursuri în domenii precum biologie și analiză sportivă. Până la începutul anilor 2000, Cuba a oferit educație sportivă de elită gratuită pentru 1 900 de studenți din 80 de țări.

Mijian Lopez Nunez a obținut a cincea medalie de aur olimpică, la 42 de ani

Deși e o țară cu grave probleme sociale, Cuba este, încă, o putere sportivă mondială. Iar Institutului Național de Sport, Educație Fizică și Recreere (INDER) stă în picioare și produce.

Vara trecută, la JO de la Paris, delagația plecată de la Havana a câștigat nouă medalii (două de aur). Senzație a făcut luptătorul Mijian Lopez Nunez, care la 42 de ani a obținut a cincea medalie de aur olimpică. Mijian este erou național, după ce a devenit primul sportiv care a câștigat cinci medalii de aur olimpice consecutive la aceeași probă, la lupte greco-romane, categoria 130 kg.

După finala câștigată cu 6-0, el și-a lăsat încălțămintea în ring, anunțându-și retragerea. “Pentru a obține aceste rezultate, trebuie mai întâi să iubești foarte mult sportul, dar să iubești și mai mult să fii profesionist și să te dedici 100%. Mai este nevoie și de foarte multă smerenie pentru a putea atinge aceste rezultate”, a declarat el.

S-a format mergând cu vitele la păscut și cărând lăzi de fructe

Înainte de Paris, Mijian Lopez nu mai concurase de trei ani. Povestea lui de viață e impresionantă. A crescut mergând cu vitele la păscut și cărând cutii cu fructe în Herradura, orașul său natal. Așa a început să prindă forță, până când a intrat în lumea luptelor, la 10 ani, după care a fost recrutat și introdus în mecanismul care fabrică și acum campioni.

Mijian este unul dintre exemplele pe care ți le poate da orice cubanez, despre cum poți să pleci de nicăieri și să ajungi mare.

Legendă e și pugilistul Teófilo Stevenson (1952-2012), care a cucerit trei medalii de aur olimpice și trei Mondiale, în anii 1970. El a devenit simbolul apartenenței la patria mamă. Ademenit de americani și alte țări capitaliste, pentru a boxa pe bani mulți, Stevenson a spus public: “Eu sunt deja bogat din cauza afecțiunii pe care milioane de cubanezi o au față de mine”

Mulți sportivi cubanezi au abandonat patria mamă

Patriotismul cubanez există, dar nu mai e chiar de neclintit. Iar unii dintre sportivii de top au renunțat la loialitatea față de țară. În ultimii ani, sportivi cu potențial au ales să fugă din țară și să reprezinte alte națiuni. La Paris, în 2024, triplusaltiștii Pedro Pichardo, Jordan Diaz Fortún și Andy Díaz au apărat Portugalia, Spania și Italia. Aruncătoarea de suliță Yulenmis Aguilar și boxerul Enmanuel „The Prophet” Reyes sunt acum cetățeni ai Spaniei și au purtat drapelul acestei țări.

Din echipa olimpică de refugiați au făcut parte Fernando Dayán Jorge Enríquez, care a luat aurul la canotaj, la Tokyo 2021, și halterofilul Ramiro Mora.

Cuba a cerut ca ambii să fie eliminați din echipa de refugiați, susținând că „niciunul dintre acești sportivi cubanezi nu este dezrădăcinat de război sau persecutat”. Prezența unor sportivi cubanezi medaliați cu aur, sub numele de refugiați, a fost considerată o insultă mare de guvernul cubanez. Fără nicio repercursiune însă. Pentru că sistemul politic izolaționist al Cubei nu poate fi pe placul niciunui forum mondial.

Cuba nu e o întoarcere în timp, ci o degradare continuă

Când se vorbește despre Cuba, mulți spun că e o întoarcere în timp. Pare mai degrabă o degradare continuă și necontrolată, în timp, a unui patrimoniu uriaș, deoarece Cuba este o țară frumoasă, cu oameni minunați. Inclusiv sportive.

Degradarea e dureroasă și inevitabilă fără investiții masive și constante. Chiar și așa însă, viața cubanezilor continuă în ritmul ei de salsa cu rom, o viață ca un trabuc fumat de o femeie odinioară frumoasă, acum capabilă să te seducă și cu cei patru dinți care i-au mai rămas în gură.

Măcar și prin ceea ce reprezintă în sport, Cuba e cel mai bun exemplu că acolo unde bat inimi cu pasiune există nemurire.